Cu paramotorul ĂŽn Africa

A terv:

În iulie 2006 s-a născut ideea, să mergem ĂŽn Senegal – cu maşina! N-am umblat niciodată ĂŽn acea parte a continentului. Ieşirea a dat ocazia testării a două motoare noi, să traversăm vestul Africii ĂŽn zbor şi să ducem haine şi rechizite pentru copii nevoiaşi.
Am plecat pe 17 Noiembrie din Saint-Nazaire un orăşel de la marginea oceanului Atlantic, ir ĂŽntoarcerea am planificat-o pe 14 decembrie la bordul Royal Air Maroc, a cărei limită la bagaje este de 40 de kg-persoană.

Echipa este formată din:

Membri care au compus echipa sunt: senegalezul GĂŠraldine, poreclită Didine – o fire cu adevărat aventurieră şi una din puţinele femei pe care n-o sperie „confortul” şi greutăţile unui astfel de traseu.
Antoine sau Tonio, pilot de linie marocan (vorbeşte şi araba), care a descoperit paramotorul cu mare entuziasm.
Paul, pentru prieteni Paulo ÂŤshiban-ulÂť (bătrânul ĂŽnţelept), mereu tânăr, deşi la 70 de ani este gata oricând pentru o nouă aventură. Paulo ar putea fi reclama vie a paramotorului, cine-l vede, se convinge că vârsta nu contează, după cum ĂŽnsuşi spune „paramotorul este sportul celor veşnic tineri”. Văzându-l am putea jura că zborul cu paramotorul este la fel de simplu ca mersul pe bicicletă. De-a lungul călătoriei noastre a şi avut parte de mulţi admiratori mai tineri ĂŽn frunte cu mine: bravo Paulo!
Ajunşi ĂŽn Senegal, ni se mai alătură Mamadou, un şofer zelos care ne va fi călăuză şi translator ĂŽntre cultura europeană şi cea africană pe ĂŽntregul traseu. Mulţumită lui, am parcurs şi trasee care de altfel ne-ar fi fost accesibile doar cu maşini de teren.
Şi ĂŽn sfârşit eu ĂŽnsumi, Francis, căruia i s-a găsit o nouă poreclă „inima de leu” pentru că prefer să dorm afară sub cerul liber decât ĂŽntr-un pat dintr-un oarecare local modest. Pentru mine jungla adevărată este chiar oraşul. Sunt mai tânăr cu aproape 30 de ani decât Paulo dar şi asta atestă faptul că diferenţele dintre generaţii nu fac diferenţa ĂŽn sportul cu paramotorul.

Echipamentul:

În ce priveşte motoarele, intenţionez să testez anduranţa şi fiabilitatea noului Montanari M18. Astfel am pornit la drum cu două astfel de motoare echipate cu elici de 125 şi am mai adăugat la arsenal şi un Racket ca rezervă. Toate pe cadre de concepţie şi fabricaţie proprie cu rezervor uşor detaşabil cu care la ĂŽntoarcere, la controalele de la aeroport am reuşit să scap cel mai ieftin renunţând la ele rapid. Pregătiţi pentru orice situaţie am decis să luăm câte cinci elici de rezervă de fiecare din care până la urmă am şi folosit trei.
Aripile noastre erau făcute de Ozone, cea a lui Paulo e un Rush Power 27, iar al meu un Viper 24 cu elevatoare speciale. Fineţea şi calităţile de decolare ale lui Rush sunt foarte bune deci va avea un consum mic de combustibil şi libertate pentru a decola şi de pe porţiuni scurte de teren de decolare. Este printre puţinele aripi cu profil clasic la care performanţa, senzaţia şi siguranţa se ĂŽmbină atât de armonios. Cât despre Viper, aceasta are un renume internaţional după performanţele profilului semireflex, dar se recomandă numai piloţilor experimentaţi atât ĂŽn ce priveşte zborul liber nemotorizat cu parapanta cât şi cel motorizat.
Pe lângă aparatul foto am luat cu noi chiar şi o mini-imprimantă pentru ca ĂŽn loc de promisiuni să putem oferi pe loc fotografii celor pe care ĂŽi pozăm.

Călătoria:

După traversarea franţei şi a unei porţiiuni din Spania, pe data de 19 eram deja pe mare pe bac cu toată viteza ĂŽnainte spre Africa.

Maroc:

Primul zbor l-am făcut chiar ĂŽnainte de apusul soarelui la marginea unui orăşel construit de portughezi la malul oceanului, Asilah. E o fericire curată să zbori ĂŽn lungul plajelor ĂŽn tricou de pe un deal pe altul la sfârşit de noiembrie. La aterizare ĂŽn Jadida, se adună lume multă şi curioasă pentru a vedea ceva ce n-au mai văzut – oameni ĂŽnaripaţi. Apoi traversăm ĂŽn zbor insulele Essaouira considerate un Saint-Tropez marocan după care ne-ndreptăm spre zona Tafrâoute. În acest colţişor al lumii, oamenii vorbesc un dialect aparte faţă de franceză... dar nici măcar marocană. Ziua următoare, decolare de la 1300 de metrii şi urcare la 1800 ĂŽn cele 32 de grade ale amiezii; nu există vânt, formaţiunile termice sunt acceptabile, aşa că nu ne grăbim să părăsim zona pitorească acoperită cu diferite tipuri de roci extrem de spectaculoase din care o parte a fost vopsită ĂŽn albastru de către un belgian acu vreo douăzeci de ani pe motive pe care n-am reuşit să le desluşim. Mai târziu pornim ĂŽn direcţia Saharei de Vest, ţinut deşertic foarte slab populat. Cu cât ĂŽnaintăm mai mult spre sud, cu atât ĂŽntâlnim mai puţine vehicule, doar o bandă rulantă de cca. 100 de km ce transportă fosfaţi şi câteva epave sunt tot ceea ce clădeşte ĂŽntreaga imagine ĂŽn deşertul fără sfârşit.
La graniţa cu Mauritania reuşim să trecem cu uşurinţă, drumul de 40 de km ce leagă cele două state este ĂŽmpânzit de autovehicule părăsite, avariate care dovedesc legenda care zice de fâşia intens minată dintre state. Cât timp rămânem pe drum, nu-i pericol dar ni s-a recomandat să nu ieşim „în decor”.

Mauritania:

Despre democraţia cea nou născută şi votată ĂŽn unanimitate de guvernul mauritan ne vesteşte şoseaua asfaltată ĂŽn 2005 dintre Nouadhibou şi Nouakchott care apropie oarecum aceste ţinuturi de civilizaţia din vestul Africii şi dovedeşte intenţiile acestui ţinut de a participa activ la dezvoltarea statului. Nouadhibou este al doilea oraş ca mărime, maşinile circulă fără vre-un număr de ĂŽnmatriculare, e plin de vapoare de pescuit vechi naufragiate şi la tot locul este câte-o gazdă care-ţi oferă tot felul de servicii de care n-are nimeni nevoie. În ciuda acestui fapt, am petrecut mai bine de trei zile ĂŽn acest oraş pentru că plănuiam să mergem mai departe pe cea mai lungă cale ferată din ţară – de patru km – spre ChoĂťm cu tot cu maşină, dar ĂŽn final n-am reuşit fiindcă pentru asta ar mai fi fost nevoie de ĂŽncă un vehicul. Ori despre zbor nici n-aveam ce discuta pe un vânt de 50 de km/h, măcar că am fi făcut cu plăcere câteva poze aeriene despre peisajul deosebit cu care se mândreşte locul. Dar n-a fost să fie, aşa că am pornit spre capitala Nouakchott cu o mică escală la Banc d’Arguinban ce adăpostea un parc naţional – parte din patrimoniul mondial la care după două ore de ĂŽncercări şi ĂŽmpotmoliri ĂŽn nisip am renunţat urmând să reuşim totuşi ziua următoare cu ajutorul unui ghid pe un traseu mai puţin cunoscut dar mai accesibil pentru trafic. Aici nu există noţiunea timpului, nici pomi şi nici stres numai ÂŤSun, fish and seaÂť Dovadă stă un localnic ce tocmai a ĂŽmplinit 133 de ani. Cele patru elemente – vântul, soarele, sarea şi nisipul modelează aşa-numiţii trandafiri de deşert ce alcătuiesc un peisaj de o frumuseţe de nedescris mai ales văzut din zbor. Am mai făcut un ocol ĂŽn Adrarba, inima Mauritaniei unde un savant Francez pe nume ThĂŠodore Monod a descoperit rămăşiţe de civilizaţie umană ce datează dinaintea erei noastre. Nuanţele gălbuie ale deşertului cu umbrele dunelor portocalii ĂŽntre stânci negre de origine vulcanică ĂŽncântă privirea şi ne face să trăim parcă-ntr-o altă lume. Despre democraţia cea nou născută şi votată ĂŽn unanimitate de guvernul mauritan ne vesteşte şoseaua asfaltată ĂŽn 2005 dintre Nouadhibou şi Nouakchott care apropie oarecum aceste ţinuturi de civilizaţia din vestul Africii şi dovedeşte intenţiile acestui ţinut de a participa activ la dezvoltarea statului. Nouadhibou este al doilea oraş ca mărime, maşinile circulă fără vre-un număr de ĂŽnmatriculare, e plin de vapoare de pescuit vechi naufragiate şi la tot locul este câte-o gazdă care-ţi oferă tot felul de servicii de care n-are nimeni nevoie. În ciuda acestui fapt, am petrecut mai bine de trei zile ĂŽn acest oraş pentru că plănuiam să mergem mai departe pe cea mai lungă cale ferată din ţară – de patru km – spre ChoĂťm cu tot cu maşină, dar ĂŽn final n-am reuşit fiindcă pentru asta ar mai fi fost nevoie de ĂŽncă un vehicul. Ori despre zbor nici n-aveam ce discuta pe un vânt de 50 de km/h, măcar că am fi făcut cu plăcere câteva poze aeriene despre peisajul deosebit cu care se mândreşte locul. Dar n-a fost să fie, aşa că am pornit spre capitala Nouakchott cu o mică escală la Banc d’Arguinban ce adăpostea un parc naţional – parte din patrimoniul mondial la care după două ore de ĂŽncercări şi ĂŽmpotmoliri ĂŽn nisip am renunţat urmând să reuşim totuşi ziua următoare cu ajutorul unui ghid pe un traseu mai puţin cunoscut dar mai accesibil pentru trafic. Aici nu există noţiunea timpului, nici pomi şi nici stres numai ÂŤSun, fish and seaÂť Dovadă stă un localnic ce tocmai a ĂŽmplinit 133 de ani. Cele patru elemente – vântul, soarele, sarea şi nisipul modelează aşa-numiţii trandafiri de deşert ce alcătuiesc un peisaj de o frumuseţe de nedescris mai ales văzut din zbor. Am mai făcut un ocol ĂŽn Adrarba, inima Mauritaniei unde un savant Francez pe nume ThĂŠodore Monod a descoperit rămăşiţe de civilizaţie umană ce datează dinaintea erei noastre. Nuanţele gălbuie ale deşertului cu umbrele dunelor portocalii ĂŽntre stânci negre de origine vulcanică ĂŽncântă privirea şi ne face să trăim parcă-ntr-o altă lume.
Printre acele multe ore de zbor deasupra acestui deosebit continent, iese ĂŽn evidenţă peisajul văzut de sus al Passe d’Amojar – o minune formată de-a lungul miilor de ani, unde timpul parcă se opreşte pe fundalul priveliştii deosebite. Doar Fort Saganne sparge vraja, un orăşel construit numai de dragul turnării de filme deosebite. Zborul peste Chinguetti şi ĂŽmprejurimi este doar o degustare din deşertul TĂŠnĂŠrĂŠ cu dunele, oazele, culorile şi respectiv amestecul acestora. Ne-am distrat cu localnicii, ei ĂŽn nisip, noi ĂŽn aer iar la aterizare ne-am adunat cu toţii la un loc. Apoi am mai parcurs ĂŽncă 100 de km ca să putem zbura şi de-asupra localităţii Ouadâne, eu aş fi vrut să survolez şi craterul vulcanului Guelb er RĂŽchât dar ĂŽn cele din urmă vântul puternic, căldura şi termicile violente m-au ĂŽmpiedicat să fac acest lucru. Astfel am pornit ĂŽnapoi spre Nouakchott de unde urma Diama, iar apoi ĂŽn lungul parcului naţional Diawling am ajuns la graniţa cu Senegal.

Szenegal:

De la graniţă am mers aţă la lacul roz – Lac Rose care a devenit faimos prin faptul că este locul ales pentru „finish-ul” raliului Paris-Dakar. În acea zi bătea un vânt constant de vreo 40 km/h, soarele strălucea ĂŽn valurile lacului, toate condiţiile au fost satisfăcute pentru formarea culorii roz după care a fost denumit lacul. Aripa Rush Power şi-a atins limitele, ĂŽn aceste condiţii nu mai era utilizabilă ĂŽn siguranţă. Cu Viper-ul accelerat la maxim(48 km/h), am reuşit din prima să decolez dar nu am stat mai mult de un sfert de oră ĂŽn aer deoarece atmosfera era extrem de turbulentă. N-am reuşit să fac nici poze din acest motiv, dar efortul a meritat, jocul culorilor calde a fost ceva nemaipomenit. De-aici ne-am continuat drumul spre sud-est către Bassari şi graniţa cu Guinea. Drumul de mai bine de 200 de km ce ducea spre Tambacounda s-a dovedit a fi aproape impracticabil, astfel am reuşit să ajungem doar până la KĂŠdougou de unde am decolat cu o oră ĂŽnainte de apusul soarelui cu gândul să ne continuăm drumul ĂŽn zbor. Am depăşit evident maşina care până la urmă a ajuns şi ea, dar din motivul unei mici neĂŽnţelegeri nu a reuşit să ne găsească. Am survolat oraşul Bandafassi până la ĂŽntunecare ĂŽn speranţa că vom fi văzuţi de asistenţa de la sol care din câte am aflat mai târziu o luase pe drumul ce şerpuia spre o altă localitate – DindĂŠfĂŠlĂł la cca. 30 de km de locul unde ne aflam noi ceea ce ĂŽnsemna aproape două ore distanţă. Astfel am petrecut noaptea sub cerul liber acoperindu-ne cu voalura aripilor. Dimineaţa devreme, ĂŽnainte de intensificarea vântului am decolat şi ne-am străduit să ajungem la maşină cu rezervoarele pe golite. Navigaţia după stomac, fără hartă a adus ca rezultat ceea ce era şi de aşteptat: zburam pe cursul unui râu ĂŽn amonte ĂŽn speranţa că vom vedea ĂŽn curând cascada din apropierea localităţii DindĂŠfĂŠlĂł de care ştiam că există. Pe vântul ce se intensifica tot mai tare pe când rezervoarele se goleau, am aterizat pe un mal al râului ĂŽn apropierea unor plantaţii de bumbac ca să aflăm dacă mergem ĂŽn direcţia bună. Ei, am aflat că suntem la 9 km de DindĂŠfĂŠlĂł dar suntem pe malul greşit al râului iar cascada era evident ĂŽn altă direcţie. Astfel, adunând fiecare picătură din rezervoare, am decolat singur cu Rush-ul pentru a face economie. Soluţie mai bună nu găsisem, aşa că n-aveam decât să găsesc ajutoare. De abia am ajuns la cca. 20 de m de sol când de-odată s-a terminat şi ultima picătură de combustibil aşa că n-aveam decât să traversăm râul prin apă, iar apoi să mergem pe jos până la o localitate văzută doar pentru o clipă din aer. După ce am traversat râul de două ori fiecare (odată cu aripile şi odată cu motoarele) mai aveam de mers cca. 2 km cu tot echipamentul ĂŽn spate la 32 de grade Celsius şi fără un strop de apă potabilă. Ajunşi ĂŽn Faya ĂŽncă n-am depăşit toate greutăţile aflând că aici nu au acces decât maşinile de teren. Aşa că ne aşteptau alţi 3 km de plimbare dar măcar am fost ajutaţi la transportul aripilor şi am primit apă de băut. După ce am ajuns şi ĂŽn SĂŠgou, surpriză! Ni s-a spus că maşina a trecut pe-acolo dar a mers mai departe spre KĂŠdougou. Norocul nostru a fost că de-aici aveam deja semnal pe telefoane şi am reuşit să luăm legătura cu restul echipei după care ne-am luat porţia de odihnă şi hrana binemeritată ĂŽn aşteptarea maşinii. Ca şi un rezumat, aproape la fiecare 24 de ore am avut parte de acţiuni de căutarea unora pe ceilalţi, n-aveam nici staţii de emisie/recepţie, nici hărţi iar de sus toate satele sunt identice. Cât despre Paulo, jos cu pălăria pentru cele 3 ore de comando involuntar, dar cu toţii avem parte de amintiri de neuitat. Morala: este bine ca planul de zbor să fie cât mai clar ĂŽnţeles de toţi participanţii la astfel de acţiuni, ĂŽn special echipa cu asistenţa terestră mai ales pe teren atât de sălbatic pentru că altfel aventura se poate transforma foarte rapid ĂŽntr-un coşmar. Revenind la zbor, nu m-am lăsat fără a ajunge de-asupra cascadei şi am aruncat o privire şi ĂŽn Guinea după care m-am ĂŽntors ĂŽn KĂŠdougou, acum dacă tot cunoşteam deja drumul.

După acestea ne-am hotărât să vizităm Parcul Naţional Nikolo Koba care face parte din patrimoniul UNESCO. Am mers cu maşina dar fără a ne demonta aparatele... lucru care iarăşi nu s-a dovedit a fi o idee bună! Deşi la intrarea ĂŽn parc n-a fost nici o problemă, ĂŽn interiorul parcului am fost opriţi de paznici şi de-aici a ĂŽnceput o dispută tot mai aprinsă ĂŽn şapte limbi iar cu superiorii acestora nu se putea comunica numai prin staţiile radio ale acestora. A doua zi am avut parte de o escortă ĂŽnarmată până-n dinţi care ne-a dus la cartierul general al armatei aflată la peste 100 de km unde am reuşit ĂŽn cele din urmă să dăm explicaţiile necesare sa scăpăm nevătămaţi. Astfel n-am apucat să vedem nimic din parc din aer, aşa că am pornit ĂŽngâmfaţi spre Casamance – grădina Senegalului. În iarba ce pe alocuri trecea de 2 metrii ĂŽnălţime şi avea un miros foarte plăcut am petrecut o noapte liniştită. Apoi am zburat ĂŽn lungul râului Casamance de unde am putut admira grandoarea peisajului plin de viaţă al ţinutului ce găzduieşte câteva sute de specii de păsări cuibărind pe coroana copacilor uriaşi. Deşi senegalezii sunt ĂŽn marea lor majoritate musulmani, ĂŽn această regiune s-a răspândit destul de mult catolicismul. Am zburat ĂŽn apropierea localităţii Ziguinchor după care traversând Gambia şi am avansat până la parcul Sine Saloum. În Gambia unde limba oficială este engleza, a trebuit să renunţ la intenţia mea de a ĂŽnsoţi din zbor bacul ce transporta autovehiculele spre capitala Banjul de-a lungul râului Gambia. La fel, nici Sine Saloum-ul nu l-am văzut de sus din cauza vântului ce bătea cu putere. Aşa că nu ne-a rămas decât să descoperim insulele care adăpostesc de asemenea o varietate deosebită de păsări de toate culorile şi glasurile la bordul unui pirog. Partea nordică a parcului găzduieşte un arbore baobab de cel puţin 800 de ani cu periferia de 32 de metrii ĂŽn interiorul căruia s-ar putea imagina o ĂŽntreagă locuinţă – o altă privelişte de-a dreptul spectaculoasă... După ce am văzut şi vestita insulă Joal-Fadiout care este faimoasă pentru crescătoriile de scoici pe care le deţine, am pornit spre Mbour, de-a lungul ÂŤCĂ´te d’AzurÂť senegaleze de la portul din Somone până ĂŽn Mbour şi apoi Sali. Urmând ca ĂŽn ultima zi, pe lângă adunarea şi ĂŽmpărţirea bagajelor am reuşit să includem ĂŽn program şi o scurtă vizită la una din asociaţiile umanitare unde am constatat surprinşi realizările unei familii de pensionari francezi. Aceştia cresc peste 80 de copii ĂŽntre 0 şi 2 ani rămaşi orfani şi ĂŽn curând şi-au propus să ĂŽnfiinţeze un adăpost şi pentru femei gravide.

Concluzii:

Africa este minunată!
Frumuseţea locurilor se ĂŽntrece doar cu amabilitatea localnicilor cu care aceştia ne-au primit mai peste tot.
Statele vizitate de noi trec printr-o schimbare colosală, efectele mentalităţii de vest se pot observa pretutindeni. După concepţia opiniei publice locale, acolo unde trăieşte rasa albă, acolo este neapărat mai bine, deoarece omul alb este bogat, şi cu ocazia fiecărei călătorii aduce şi cadouri ĂŽn Africa. Într-adevăr mulţi turişti, de altfel bine intenţionaţi ĂŽmpart diferite bunuri atât celor mari cât şi celor mici – locuitori ai continentului „de culoare”, fapt ce a devenit rapid un lucru obişnuit. Pe de-asupra, din cauza adulţilor fără nici o moralitate, a luat naştere o reţea de exploatare a copiilor străzii... astfel şi cea mai bună intenţie poate deveni un duşman. Săracii din Africa par mai săraci decât cei din lumea de vest, iar realitatea este că din cauza condiţiilor climatice, uneori chiar sunt mai săraci ĂŽn ce priveşte locuinţele, portul şi mai ales alimentaţia. Cele mai importante probleme ĂŽn care ţările dezvoltate ar putea juca un rol ĂŽnsemnat este educaţia şi accesul la informaţii, sistemul sanitar şi ĂŽn multe locuri apa curată. Iniţiativele ĂŽn scopul obţinerii apei potabile pot fi de succes pe termen lung doar ĂŽn cazul ĂŽn care se rezolvă şi problema salubrizării.
Frumuseţea şi vulnerabilitatea acestor meleaguri sunt oarecum amplificate privite din aer. Religia a separat omul de natură, ştiinţa sporeşte bunăstarea oamenilor pe seama Pământului ĂŽn timp ce acestea două nu pot exista unul fără de altul. Precum scria ThĂŠodore Monod „trebuie să ĂŽnvăţăm să respectăm viaţa sub toate formele ei, fiecare fir de iarbă, floare sau animal pe care n-avem voie să-l nimicim, deoarece şi acestea sunt creaţii ale lui Dumnezeu”.