O reþetã bunã nu se schimbã…Saint Hilaire este încã superb ca întotdeauna, nici gheata nu s-a topit de pe vârful Mont Blanc, astfel peisajul îþi taie rãsuflarea, la fel ca ºi senzaþia când dupã decolare, zbori peste marginea platoului de stancã ºi priveºti vertical înspre fundul vãii, de-alungul peretelui cel mare. Si anul acesta am trãit aceeaºi senzaþie deosebitã, cea de anul trecut ºi de dinainte.
Sãrbãtoarea anului dedicat publicului bogat, suprasaturat chiar de zburãtori de toate naþiile ºi culorile a venit cu 34 de Icari care nu ne-au dezamãgit nici de data aceasta. Se pare cã distracþia se menþine a fi pe cinste.
Nici chiar condiþiile meteo nu s-au lãsat mai prejos, dimineþile rãcoroase de munte care te fac sã te trezeºti plin de energie de uneori nu-þi vine sã crezi dupã o noapte lungã de poveºti între colegii cu acelaºi tip de virus, zborul. Apoi, cãldura plãcutã de varã târzie de peste zi ne-a rãsfãþat cu adevãrat. Asta desigur când apucam sã ieºim de sub umbra standurilor de lângã clienþii binecunoscuþi ºi necunoscuþi, vizitatori, prieteni ºi parteneri, la fel de plini de energie ºi insetaþi de informaþii legate de echipamente, tehnici sau uneori doar de poveºti dragi, întâmplãri despre zbor.
Au venit cu toþii dinnou, pelegrinii “St Hill”, cei pentru care programul annual al festivalului este de ne ratat, “la anul împreunã tot aici” este indiscutabil.
În mod evident, ne-am rezervat timp ºi pentru zbor în acest loc minunat, de obicei dimineaþa ºi seara. Acesta este unul din locurile în care meritã a se zbura poate mai mult ca oriunde. Mai mult decât atât, am avut ocazia mult aºteptatã, moment în istorie, când colegul nostru Gyuri a avut ºansa sã testeze aparatul de tip Richi (zeul elicilor Helix, Richard Krüger-Spengler, ºi constructorul paramotorului electric). Însfârºit nu numai din auzite în genul (prietenul cuiva de nu stiu unde care l-a vazut zburând), „scaunul electric” zboarã într-adevãr nu doar în poveºti. Detalii despre acest test ºi o altã minune vãzutã cu aceeaºi ocazie, electro-paramotorul pliabil construit de Razeebuss, puteþi citii într-un articol separat.
Nici noi la fel ca ºi ceilalþi nu puteam rata festivalul, concursul, cheful de anul acesta, cel al figurilor – balul mascat din ceruri.
Evenimentul a început printr-un moment trist în amintirea celui care a fost “Catapult Man” Jean-Marc Mouligné, decedat în luna iunie. S-a lansat un balonaº negru cu înscrisul “Salut Jean-Marc”. Întamplarea nefericitã a celui în amintirea cãruia s-a facut acest gest a avut loc anul acesta când s-a lansat pe post de proiectil uman cu o praºtie uriaºã, în încercarea lui de a stbili un nou record de „basse jump” mai deosebit, care a luat sfarºit printr-o amerizare în râul Verdon unde curenþii de apa au înghiþit voalura paraºutei împreunã cu curajosul pilot, acesta neputând fi recuperat în timp util.
Apoi, au urmat momente mai fericite, haioase, amuzante pentru a descreþi frunþile ºi a menþine obiceiurile festivalului cu personaje din lumea viselor, eroi din poveºti, muze ºi motive arhicunoscute care ne-au atras privirile ore întregi decolând una câte una sau uneori în grup de pe locul special amenajat. Care a fost cea mai “tare” figurã, cine merita sã câºtige? Puteþi vota chiar voi pe baza imaginilor care nu necesitã prea multe comentarii.
Emoþiile nu ne-au ocolit nici anul acesta (fiecare Coupe-Icare aduce puþinã fricã/emoþie).
De data aceasta pe seama cãpitanului Caraibelor, Jack Sparrow ºi a destinului acestuia au aparut emoþiile. Din cate s-a zvonit, de vina a fost o sfoara ce aparþinea de costumaþia concurentului, care s-a încâlcit undeva pe mijlocul bordului de fuga al aripii care a plonjat necontrolatã pânã în adâncul vãii ºi s-a pierdut din câmpul vizual al spectatorilor îngrijoraþi, dar dupã ceva vreme a venit ºi vestea care ne-a uºurat sufletele, a scapat nevatãmat cu o aterizare în pãdure, salvat de coroana copacilor.
Din evoluþia multitudinii de concurenþi, sa distins un trio care a impresionat nu prin felul cum au fost mascaþi ci prin faptul ca unul din echipa era un ºoim ºi povestea lor. Jacques-Olivier Travers este un personaj cunoscut al festivalului, de mai mulþi ani a facut demonstraþii cu pãsãri rãpitoare cu ocazia întrunirilor de acest gen.
Avand însã fricã de înnãlþime, colegii lui care ºtiau asta obiºnuiau sã-l frustreze întrebându-l de fiecare datã: „de ce nu zbori ºi tu cu ºoimii?”. Iata cã dupã o vreme a prins curaj, motivat fiind dintotdeauna de creºterea ºi redarea libertaþii supreme a pãsãrilor nãscute în captivitate, proiect pe care l-a numit „Ailes de la Liberté”. Dar pentru a le putea învãþa sã zboare a fost necesarã depãºirea propriilor graniþe ºi a simþii cu adevarat aripile libertãþii, ca apoi toate acestea sã-l ajute probabil foarte mult la gestul nobil pe care ºi l-a propus faþã de aceste animale destinate zborului liber suprem.
Visul de a prinde ºi el aripi a început când l-a cunoscut pe Laurent Cochard care conduce o ºcoalã de zbor cu parapanta. Acesta amuzat iniþial când a auzit de cineva care (învaþã ºoimii sã zboare) care însã apoi s-a oferit ºi chiar încantat chiar de ideea de al ajuta în eforturile acestuia de a învinge frica de înnalþime. Însuºi Jacques povestea de primele zboruri în tandem cu Laurent, în care totul a fost mai rãu decât coºmar, la orice miºcare în aer transpira ºi parca simþea....”Ne prabuºim!”
Laurent a remarcat ºi el:
“la început au fost cate 5 secunde când am vãzut ºoimul dupã care urmau cel puþin douã ore în care-l cautam”. Dar toate acestea sunt deja doar amintiri, iar cei care acum au avut ocazia sã-i vadã, au fost profund impersionaþi de plãcerea cu care pasãrea se înnãlþa ºi spirala împreuna cu cei doi prieteni pe viaþã care i-au redat ºansa de a-ºi recãpãta instinctul ºi libertatea. Pasãrea zbura devotatã alãturi de colega ei cu anvergurã mai mare - parapanta, ºi uneori ateriza cu încredere pe braþul lui Jacques-Olivier, probabil parte a programului de prezentat. ªi astfel echipa a devenit una dintre cele mai speciale.
În pauzele scurte ale balului mascat-înnaripat, ne-au atras privirile câteva demonstraþii de acrobaþie printre care ar fi de amintit recordul mondial stabilit cu ocazia acestei întâlniri al lui Antoine Montant, parapantist care a executat renumitul ”infinity tumbling” si a reuºit sã doboare recordul impus de Raul Rodrigez din 2006 cu cele 124 de rãstogoliri numarate în cor de mulþime în compania unui comentator dupã ce a sãrit dintr-un helicopter undeva la peste 2000 de metrii, faþã de cele 108 ale lui Raul. Încurajat de aplauzele mulþimii ºi de senzaþia pe care o putea savura chiar de-a supra câtorva mii de suporteri, avântãri ºi prabuºiri, 124 una dupã alta. Putem afirma cã ne-au încântat ºi pe noi prinºi în atmosfera incitatã, ce sã mai zicã el, fericitul deþinãtor al noului record.
O altã apariþie deosebitã o putem mulþumi austriecilor Dark Dog Renegades (Renegades Acro Team) compusã din alþi trei membrii însã de aceastã datã, cu toþii din specia umanã.
Unul dintre ei a avut mari sanse de a vedea vãlul roºu dupã cele aproape 15 minute de stat cu capul în jos deasupra aripii atârnate sub el, susºinut de ceilalþi doi colegi desigur, tot dupã un salt din helicopter de la aprox.. 2000 de metrii ºi pânã la nivelul pistei de decolare de pe stâncã. Însfârºit am vãzut-o ºi pe asta pe viu...
Pe lângã aceste prezentãri, zbor ºi schimbul de informaþii cu specific legat de zbor, am participat evident ºi la tradiþionalul concert, chef, ºi tot ce þine de astea. În orice caz toate nu se pot povesti, ºi cine ni se va alatura la anul, va gusta din toate. Pana atunci savuraþi albumul cu fotografii...
Text: Kádár Andrea
Traducerea: Suciu Adrian
Imagini: Koszta Péter
